Ochii mei sunt şi albaştri,
La
cum ceru-i plin de aştri,
Sunt
la fel ca marea,
Un
val mie salvarea!
Ochii mei lumină-albastră,
Mac
timid... la fereastră,
Suntem
noi, doi clopoţei,
Roua
scuturându-se din ei.
Ochii mei şi-o lacrimă-a iubirii,
Picurând
scântei, ale amintirii,
Pic
cu pic! Dar – Nu plouă?
Doar
ochii mi-s plini de rouă.
Albaştrii,
mi-s ochii cei înlăcrimaţi,
De
la soare! Nu vor să fie vinovaţi,
În
noapte două scântei pe-aproape,
Nu
se văd, se-acoperă de pleoape.
O
lacrimă albastră, o lacrimă turcoaz,
Din
cerul de departe, căzută pe obraz,
Doar
vântul adie, tot timpul este treaz,
Lacrima-i
uscată, - nu-i niciun necaz !
Ochii mi-s albaştri noapte de vis
Două
mărgăritare mi i-a cuprins,
Gene
lungi pe culmi întoarse,
Acoperind
pleoapa fără să o lase.
Ochii
mi-s ca două stele-n noapte,
Două
picături în barbă îngemănate …
Cu
parfum de stele, acele mărgele,
Rătăcind prin nori cu aripile mele.
Doi
ochii clădiţi din albastrul cel înfinit,
Nu-i
beteală de crăciun, nici brad împodobit.
Doar,
două globuri strălucesc în noapte,
Sunt-aici
pe pământ, parcă-s din agate !
Ochii
nu-s de sticlă, doar strălucesc,
La
lumina Lunii, nu te amăgesc,
Două
străluciri în vreme de Toamnă,
Gata,
gata, vin ! Să te adoarmă?!
Două
luminarii stau şi te privesc,
Din
înaltul cer, albii fulgi sosesc,
Nu
se văd, şi nu se ating …
Stau
ascunşi în noapte parcă le-e frig.
Strălucesc
în lună când pe cer se-adună,
Mii
de stele-mii puse-ntr-o cunună,
De
milenii-ntregi strălucesc pe veci,
Ochii mei albaştri, floare din ghiveci.
Am
cules, am adunat, … tot ce mi-a fost dat,
Ochii-albaştri
ce te-ngheaţă chiar cu-adevărat,
Am coborât din univers, seara în amurg slăvit,
Pe aripi de înger, în zbor, din albastrul infinit!
Luna-i
plină şi umbrită de mulţi ochişori,
Rătăcind
în zorii zilei a celor şapte culori.
Când
soarele se ivise şi una devenise,
O
flacără eternă între stele se aprinse!
Pe
cerul înstelat … Şi vântu-i şifonat …
În
iubirea ochilor sihaştrii, din amoru-înalt!
SUZI MIREA
