Pe când eram un amarnic fariseu,
Pe la taxe şi impozite mă angajasem, Eu
Să fiu un bun samaritean ...
Bugetul să-l cresc într-o zi, cât într-un an.
Aşa am devenit, şi bine calculam,
În hârtiile ce bine le şi aranjam ...
Îmi plăcea să zac în lauda de sine,
Să fiu prima, în jungla de lângă mine.
Mă repet, am devenit un bun samaritean,
La încasat impozite pe legea din acel an,
Funcţionarii, ce nu pot, a vorbi, a spune,
Reguli, ce nu vor, a fi călcate, ci a se supune.
La încasat impozite, amenzi, din acele acte,
Eram un fariseu pe bune, şi-n dreptate,
Am tot îngăduit, să fiu, un om umilit,
Ce n-are nicio vină, şi mult s-a-mprăfuit.
De multe acte, s-a acoperit, şi asta nu-i nimic,
Urmează să vă spun, cu vizite ca un bun amic,
O vizită ameninţătoare, c-o somaţie-n dosare,
Te prezentai la om, a cărui vină n-o are ...
Că salariu’ şi somajul era prea mic,
Pensionarii, n-au voie să vorbească nimic,
Funcţionarul umil, nu-şi ia cuvâtul deloc -
Că şefu’ il ameninţă, să respecte legea cu echivoc.
Pe o leafă, cât i-ajunge până la şcoală,
Se pune pe diplome, că-i la stat, şi îi altă socoteală,
Şi toarnă la amenzi, când omul uită, şi nu-şi declară,
Averile ce nu-s trecute, în aste versuri de ocară!
Ia seama cu funcţionarul să nu te pui în condei ...
Dacă eşti vinovat şi amenda, nu vrei s-o iei ...
M-am derutat şi am plecat pe vremea micuţului bondoc,
Şi de-atunci am devenit un biet, sărăntoc,
Cu taxe, în vremurile astea, ce strigă a fi plătite,
Că “mierea
şi laptele” nu curge prin vieţile împrăfuite.
Într-o ţară, unde
mişeii cresc în toate,
În munţi de bani, şi-n
marile palate,
Se orânduiesc pe la
cârma ţării mele,
Şi noi, doar suntem,
impostorii de cartele.
Ne vom adânci din ce
în ce mai mult,
La plătit taxe şi din
imprumut …
C-a avut grijă taica
preşedinte,
Să ne mintă FMI, cel
cu stea în frunte.
Şi ţăranul ce să mai
facă cu vaca lui,
Când cocenii sunt şi
ei, pe marginea, şanţului,
Aşteaptă o remorcă
plătită din recesământ,
Să-i adune de prin
sat, şi..., din câmpul pierdut.
Că, semănătoarea nu mai e pe listă,
A pierdut la bursă, şi-i, îi tare tristă,
Pe ţărani şi câmpul gol, ea, i-a lăsat,
Ca o fată mare, finanţarea, i s-a tăiat.
Mâncare-n containere primim de-afară,
Că-i cu chimicale şi fără amăreală ...
Nu merge aşa! că miroase a prosteală,
Până când o s-o dăm bine, în bară,
Şi atunci să dea Domnul, să ne trezim,
La viaţă şi în gânduri bune să ne limpezim!